APOLOGETICĂ

Enigma enigmelor istorice sau creştinism fără Hristos

Există o lege a cauzalităţii, conform căreia tot ce există, tot ce apare, tot ce se mişcă şi se schimbă, devine, trebuie să aibă o cauză eficientă. Nimic nu se întâmplă fără cauză, iar nimicul nu este cauză. Aceasta nu este însă numai o lege a naturii, ci şi a istoriei. Iar în istorie, evenimentele, apariţiile, marile prefaceri, răscoalele, revoluţiile, războaiele, toate îşi au cauzele lor. Curentele ideologice, descoperirile şi invenţiile în domeniul ştiinţei, artei, literaturii se leagă de asemenea de numele unor oameni care stau la începuturile şi progresul lor. Chiar domeniul religiei, se supune de asemenea acestei legi. Şi aici, dacă ceva apare, înseamnă că a fost provocat de o cauză. Nu ne putem închipui, nu avem voie să ne închipuim că ar putea să existe confucianismul fără Confucius, laotzeismul fără Lao Tze, budismul fără Budha, mahomedanismul fără Mahomed, mozaismul fără Moise, luteranismul fără Luther şi calvinismul fără Calvin. Toate religiile, chiar şi sectele, au un întemeietor, un iniţiator, de la care pornesc şi de numele căruia se leagă.

În filosofie, socratismul, platonismul, aristotelismul, tomismul, scotismul, ochhamismul, kantismul, hegelianismul şi marxismul există fiindcă au existat nişte oameni care au conceput aceste sisteme de gândire ce le poartă numele.

Nu există nici o singură concepţie filosofică sau artistică, curent literar care să fie rezultatul unei apariţii spontane, "fără paternitate".

Mai interesant ni se pare faptul conform căruia marile fenomene istorice nu sunt determinate de colectivităţi anonime, de aşa-numitele "mase largi ale poporului", ci de către o singură individualitate copleşitoare. Clasicismul, romantismul, realismul, simbolismul sunt curente literare ce par să fie creaţii sau direcţii rezultate dintr-o străduinţă comună, şi nu opera unui singur artist. Ei bine, chiar şi acestea îşi trag izvorul de la un singur creator. Cercetătorii i-au identificat în fiecare caz: V. Hugo, E. Zola, Rimbaud etc., sunt consideraţi iniţiatorii acestora.

Ar fi absurd să se presupună posibilitatea de a exista chiar forme noi ale unor concepţii vechi fără un reformator, precum formele originale.

Ei bine, dacă toate acestea sunt evidenţe istorice, atunci cum ar putea fi posibil ca un fenomen de anvergura, proporţiile spaţio-temporale ale creştinismului să facă excepţie de la această lege universal valabilă? Ca numai în acest caz unic, cel mai tipic, legea să fie frântă.

Din două, una: ori nici una din religiile lumii n-are întemeietor, deci nici creştinismul - adică budismul există fără Budha, zoroastrismul fără Zoroastru, aristotelismul fără Aristotel şi cartesianismul fără Descartes - creştinismul fără Hristos -, ori nici una dintre acestea nu poate există fără cel ce le-a conceput; însă în acest caz nici creştinismul nu poate să facă excepţie; creştinism cu Hristos, de la Hristos.

Dacă n-a existat Hristos, nu poate exista nici creştinismul; dacă Hristos n-a fost decât o ficţiune, o creaţie fantezistă, la fel trebuie să fie şi creştinismul. Dar creştinismul există de două mii de ani ca realitate istorică, tangibilă, experimentabilă, prin urmare şi Hristos trebuie să fi existat ca persoană istorică. Căci dacă Hristos n-are existenţă istorică, deşi toate marile figuri creatoare de evenimente istorice au existenţă istorică, atunci ne aflăm în faţa unei ENIGME, a unei TAINE, a unui MIRACOL istoric, sau în faţa unei absurdităţi a istoriei.

Ca orice fenomen care există în timp şi în spaţiu şi este supus fluctuaţiilor şi vicisitudinilor, contingenţelor istorice, şi creştinismului trebuie să aibă un început; el nu este din vecie, căci numai lucrurile veşnice n-au început. De unde începe, de la cine, care-i este izvorul, cauza? Doar el există, fără să fi existat totdeauna. Când şi cum a luat fiinţă? Este apariţia lui o minune istorică? Însă tocmai adversarii lui Hristos resping ideea unor astfel de ipoteze, deşi ar fi singura explicaţie plauzibilă ce-ar avea-o la dispoziţie după ce au eliminat cauzalitatea naturală.

Creştinismul are un nume: al cui? Cine l-a iscodit? Cum l-a impus? Toate fenomenele istorice poartă numele celor care le-au creat? Dacă Hristos n-a existat, al cui este numele pe care-l poartă Christianismul? Din nou miracol istoric? Numai creştinismul să poarte numele unei persoane care n-a existat?

Iată-ne în faţa acestui râu colosal care de două milenii nu încetează să fertilizeze ogoarele lumii în lung şi-n lat. Nimeni nu-i poate nega existenţa şi rolul pe care l-a avut în lume. Un singur lucru îi neagă adversarii, şi anume faptul că acest fluviu ar avea undeva un izvor: el, creştinismul, din toată Istoria, este singurul fluviu fără început, fără origine.

- Este o creaţie anonimă a unor inteligenţe exaltate, stăpânite şi obsedate de dorinţa după un Mântuitor...

- Slabă explicaţie. Nişte fiinţe exaltate, mărginite, au putut să creeze oare o Personalitate atât de copleşitoare, sublimă, înţeleaptă, armonică? O figură care depăşeşte orice personalitate istorică. Dacă au existat aceşti creatori ai lui Hristos şi ai creştinismului, ei trebuie să fi fost ceva mai mult decât însuşi Hristos pe care l-au creat. În acest caz, unde sunt urmele lor?

Apoi, cum e posibil ca aceşti creatori de persoane fanteziste să-şi dea viaţa pentru scornitura închipuirii lor? Nu cumva este adevărat ce spunea Rousseau: "Uşor crezi unor astfel de martori"? Nu cumva este mai adevărat ce spunea Rénan: "Ca să se facă adorat în această măsură, trebuie ca Isus să fi fost adorabil. Noi n-am şti nimic despre El, dacă n-ar fi pasiunea pe care a imprimat-o în anturajul Său, despre care de asemenea trebuie să afirmăm că a fost mare şi pură. Credinţa, entuziasmul, constanţa primei generaţii creştine nu se explică decât presupunând la originea întregii mişcări un om de poporţii colosale" , Vie de Jésus? Deci, ca să existe creaţie, trebuie să existe entuziasm, ca să existe entuziasm, trebuie să existe o cauză a entuziasmului, o persoană în stare să-l provoace. Deci ca să existe un Hristos ca o "creaţie" a apostolilor şi a credincioşilor trebuie să existe un Hristos, drept cauză a entuziasmului creator. Concluzia logică: ca să existe Hristos, trebuie să existe Hristos.

Cei ce încearcă să-L elimine pe Hristos din existenţa istorică sunt siliţi să introducă în ţesătura ei enigma, miracolul, generaţia spontanee, atât de dragă lor, chiar şi absurdul. Sărmanii de ei, cât de puţin îşi dau seama că odată cu Hristos pleacă însăşi istoria reală şi în locul ei se introduce o istorie închipuită, imposibilă şi goală! Ce mai rămâne din istorie dacă-L scoatem din ea pe Hristos, urmele, înfăptuirile, gândurile, relaţiile, condiţiile, sistemele, curentele născute, crescute şi hrănite din viaţa şi gândurile Lui. Eliminaţi-L pe Hristos din viaţa socială, din filosofie, artă, morală, politică, literatură, sculptură, arhitectură, poezie, pictură, viaţa familială şi internaţională, din educaţia celor două mii de ani! Cu ce veţi rămâne? Cu păgânismul antecreştin, cu o Europă barbară, sângeroasă şi cufundată în negura ignoranţei. Cu Hristos, prin Hristos, cu vestitorii mesajului Său divin, începe civilizaţia barbarilor, orânduirea unei vieţi sociale omeneşti, eliberarea robilor, fraternitatea între oameni de condiţii şi rase diferite, primele focare de cultură, de la şcolile parohiale, episcopale, abaţiale până la falnicele universităţi. Dacă Hristos pleacă din istorie şi ia cu Sine toată moştenirea pe care ne-a lăsat-o, întrebarea nu este numai aceea că oare cu ce rămânem, ci oare mai rămânem? Dar vedem bine că pe măsură ce i se restrânge rolul în viaţa noastră individuală, familială, socială şi internaţională, se reîntoarce victorioasă barbaria şi teroarea cea mai savantă. Creştinism fără Hristos: lumină fără izvor - istorie fără înţeles!