APOLOGETICĂ

Mărturia prietenilor lui Isus Hristos

După ce i-am ascultat pe duşmani şi pe cei neutri sau indiferenţi, urmează să-i ascultăm şi pe prieteni, adică pe aceia care L-au cunoscut de aproape, au trăit în preajma Lui, au fost martori direcţi ai gândurilor, cuvintelor şi a faptelor Lui minunate, cum şi al sfârşitului Său înfiorător. Aceştia sunt apostolii şi ucenicii Săi.

Dar tot în acest capitol îi vom cuprinde şi pe acei scriitori care n-au fost apostoli sau ucenici ai Domnului Hristos, ci au fost contemporani sau ucenici ai apostolilor şi care, mai bine decât duşmanii şi decât cei indiferenţi, au avut ocazia să audă, să vadă şi să se convingă de existenţa şi faptele lui Hristos, din însăşi gura acelora cărora le-a vorbit Isus.

Prin urmare, capitolul acesta va avea două părţi:

A. Mărturia despre Hristos a scriitorilor creştini din primele două veacuri.

B. Mărturia despre Hristos a apostolilor şi evangheliştilor, adică mărturia Noului Testament.

A. Mărturia scriitorilor creştini din primele două veacuri

Aceste scrieri prezintă viaţa, minunile, moartea şi învierea lui Hristos ca fapte istorice foarte recente. Ei, adică autorii acestor lucrări, care au ajuns până la noi, sunt oameni cu simţul comun robust şi sănătos; nu se pierd în analize psihologice, în negurile metafizicii transcedentale; ceea ce-i preocupă sunt faptele reale, perceptibile, experimentabile. Şi dacă ar fi vorba să sintetizăm mărturia lor, am putea spune că pe ei îi interesează mai mult existenţa decât esenţa lucrurilor. Fapte. Pe acest fapt: Hristos - ei îşi întemeiază mărturia şi apoi însăşi viaţa şi atitudinea lor.

Seria lor o începem cu Sfântul Policarp din Smirna, care a fost ucenic al Sfântului Ioan. Mărturia lui este dintre anii 108 şi 117; tot de pe acea vreme avem mărturia Sfântului Ignaţiu din Antiohia, ucenic al apostolilor. La rândul său Popias din Hyeropolis a fost în legătură cu credincioşii convertiţi de către apostoli. Unul dintre ei, |uadratus din Atena (224), afirmă că persoanele pe care le-a înviat Hristos au trăit până în timpul lui Traian (textul la Eusebius, H.E. 1. IV, C. III).

Scrierile vizate, afară de Noul Testament, sunt cam următoarele: Didache sau doctrina celor doisprezece apostoli, din anul 80; Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba (96-98); Scrisoarea Sfântului Clemente Romanul de la 95; Scrisoarea Sfântului Ignaţiu din Antiohia martirizat între anii 207-217; ale Sfântului Policarp din Smirna, dintre anii 108-117; şi istoria martiriului său, redactată puţin după Păstorul lui Hermas (115-140); diversele fragmente de Exegeză ale lui Popias din Hyeropolis mort în 161; un fragment de Apologie editat de către Aristide din Atena la 140, de către Sfântul Iustin din Roma (150-160); cartea aceluiaşi autor: Dialogul cu Evreul Trifon; Tratatul apologetic al lui Tatian, ucenicul lui Iustin; al lui Atenagora de pe la 177; al Sfântului Teofil din Antiohia de la aceeaşi dată; fragmentele lui Hegesipp (ceva mai vechi); Scrisoarea către Diognat, de pe la mijlocul veacului al II-lea; primele cărţi din opera Sfântului Ireneu: Adversus haereses; şi opuscului recent regăsit: "Expunerea predicării apostolilor" (de la finele veacului II - vezi trad. lui Verschaffel, Les Peres de l'Eglise, după Bardenhawer).

Unul dintre aceştia, Sfântul Ignaţiu din Antiohia, mergând spre Roma spre a fi sfâşiat de fiare, spune: "Înfundaţi-vă urechile dacă vi se predică despărţirea de Hristos, fiul lui David, fiul Mariei, care într-adevăr S-a născut, a mâncat, băut, suferit sub Pilat, şi, într-adevăr, a fost răstignit". Sfântul Policarp: "Domnul nostru Isus Hristos este pontiful veşnic şi Fiul lui Dumnezeu".

Este de remarcat cutezanţa cu totul nouă în istoria religiilor cu care aceşti primi creştini resping basmele şi învinuirile păgânilor, ridiculizează fără milă legendele zeilor păgâni şi monstruozităţile cultului oficial. Acestor scorniri fanteziste ei le opun viaţa şi faptele lui Hristos, care s-au depănat nu într-un colţ întunecat al lumii, în faţa celor "iniţiaţi", ci la lumina zilei, în pieţele şi târgurile Palestinei, în faţa duşmanilor Săi de moarte. Ei nu se tem de lumină, ci-i provoacă pe păgâni, îi înfruntă pe faţă, să le arate vina. Apologiile lui |uadratus, Aristide, Iustin, Miltiade, Apollinare, Meliton, sunt adresate direct împăraţilor romani. Fără să mai amintim pe Tertullian sau Sfântul Ciprian.

Aproape toţi aşa-numiţii "părinţi apostolici", fiindcă au fost în legătură directă cu apostolii şi apologeţii primelor două veacuri, făcând mărturie despre Hristos, în aceeaşi vreme confirmă şi valoarea istorică, adică autenticitatea cărţilor Noului Testament, din care citează şi la care se referă fără încetare. Dovadă că în această vreme aceste cărţi existau şi erau atribuite autorilor lor.

B. Mărturia Noului Testament despre existenţa istorică a lui Hristos

Pentru unii această mărturie este fără valoare; însă pentru alţii este de cea mai mare şi incontestabilă valoare. Pentru cei dintâi, se ştie preabine, valoare istorică nu poate avea, din principiu, nici un document care ar susţine existenţa istorică a lui Hristos, fiindcă teza lor iniţială este: Hristos n-a existat, deci documentele care totuşi îl afirmă, nu sunt autentice: acestea au fost scrise cu mult mai târziu, ori referinţele cu privire la Hristos au fost interpolate în operele contemporane. Scrierile Noului Testament sunt basme, legende, istorioare fanteziste despre persoane tot atât de puţin reale, adică fără caracter istoric. Hristos este o creaţie mitică sau legendară.

Cei ce vorbesc astfel nu-şi dau seama cu adevărat ce greutăţi întâmpină teza lor şi la ce concluzii absurde se ajunge. Nu ştiu nici măcar ce ar putea fi o legendă sau un mit; folosesc aceşti termeni ca să spună şi ei ceva, socotind că asta poate ţine loc de explicaţie.

Ce ar fi o legendă? Definiţia clasică a legendei este: "atribuirea de fapte imaginare unui personaj real". În cazul nostru, Noul Testament ar atribui lui Hristos, care ar fi existat în realitate, fapte închipuite. Deci, dacă Hristos este o persoană reală, atunci, oricum ar fi interpretate faptele Sale, El este o persoană istorică. Or, pe noi ne interesează tocmai acest lucru, existenţa Sa istorică. Noul Testament, respectiv evangheliştii şi apostolii spun fapte închipuite despre un om istoric, adică real. Rolul lor se reduce la spunerea de poveşti, bune să adoarmă copiii.

Cei ce au răsfoit însă Noul Testament vor fi cu totul de altă părere; aceştia au putut observa, chiar dacă nu sunt critici, ori chiar dacă sunt, că în cărţile Noului Testament până şi pildele, parabolele, alegoriile, comparaţiile şi figurile de stil aparţin mai degrabă vieţii reale, concrete, imediate, decât celei închipuite; toate exemplificările sunt luate nu din domeniul imaginaţiei, ci din acela al vieţii de toate zilele. Eroii acestor istorisiri au existat cu toţii, în timpul şi locul descris, au nume pe care-l cunoaşte istoria generală şi universală, nu aşa precum se întâmplă cu figurile legendare, care nu sunt situate şi nici determinate într-un anumit cadru spaţial şi temporal. Cu alte cuvinte, figurile Noului Testament sunt adeverite ca istorice din partea istoriei şi a geografiei contemporane lor.

Dacă Noul Testament cuprinde legende, atunci trebuie să fie reduse la figuri legendare toate personajele istoriei profane, fiindcă această istorie ar "păcătui" de a socoti istorice şi personajele evangheliilor.

Ceea ce spun evangheliştii corespunde cu starea politică, istorică şi geografică a Palestinei din acel timp.

Iată cum începe Sfântul Luca "legenda" sa despre predicarea Sfântului Ioan Botezătorul: "În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cesarul, Pontiu Pilat fiind guvernator al Iudeei, Irod tetrarh al Galileei, Filip, fratele lui, tetrarh al Ituriei şi al Trahonitidei, Lisanias tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Ana şi Caiafa, fost-a Cuvântul Domnului către Ioan, fiul lui Zaharia, în deşert. El merse prin tot ţinutul Iordanului predicând botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor" (Luca III, 1-4).

Aşa se scriu "legendele" Evangheliei, cu precizările de date, locuri, persoane politice şi religioase pe care le cunoaşte istoria.

Informaţiile pe care ni le dau evangheliştii corespund situaţiei care a urmat câţiva ani după moartea lui Irod cel Mare (martie-aprilie 750), ceea ce corespunde anului al 4-lea al erei creştine.

Cine a fost Irod cel Mare (anii 26-36)? Căsătorit cu Mariam, din familia Hasmoneilor, pe ai cărei supravieţuitori i-a ucis el însuşi: pe Aristobul III, fratele Mariamnei: Hircan II, pe soţia sa (în anul 29) şi pe maica sa Alexandra (anul 28). După bătălia de la Actium, Irod primeşte de la Octavian confirmarea ca rege la Ierichon. A avut nu mai puţin de 10 soţii şi foarte mulţi urmaşi. În anul 7 a. C. Alexandru şi Aristobul au fost sugrumaţi; cu cinci zile înainte de moarte a executat pe Antipater, din căsătoria sa cu Daris. Augustus spunea că e mai bine să fii porcul lui Irod decât copilul său. Se ridicase din soldat de rând. La urmă a încercat să se sinucidă cu un cuţit. Moare între 27 martie şi 1 aprilie, anul 4 al erei creştine.

După testamentul lui Irod, supus ratificării lui Augustus, statele sale trebuiau împărţite între cei trei fii ai săi: Archelau, Antipas şi Philippe.

Archelau, fiul cel mai mare, moşteneşte partea meridională, cuprinzând Samaria, Iudeea şi Idameea. Nu primi de la împărat decât titlul de etnarh, şi după mai puţin de zece ani (la anul 6 p. C.) fu alungat în Galia, din cauza tiraniilor sale. Sudul Palestinei, "Iudeea", fu cârmuit direct de către un procurator roman, sub atârnarea legatului imperial din Siria.

Nordul ţării, Galileea, unit cu regiunea de răsărit, dincolo de Iordan, fusese lăsat de Irod cel Mare copilului său de-al doilea, Irod Antipa, care-şi luă titlul de tetrarh. El domni de la anul 4 a. C. până la anul 30 p. C.

Irod Filip (Philippe) obţine ca parte mai multe provincii situate în nord-estul Palestinei: Ituria (Iturea) şi Trahonitida.

Alături de fiii lui Irod, evanghelistul numeşte pe Lisanias (Lysanias) tetrarh al Abilenei, un ţinut mic situat în nordul Itureei, nu departe de Damasc.

Nota referitoare la Tiberiu ne permite să precizăm:

Tiberiu începe să domnească la 19 august 767 de la întemeierea Romei, anul al 15-lea al domniei sale ne dă 781-782 (deci 28-29). Dar se pare că Sfântul Luca numără anii lui Tiberiu începând cu asocierea acestuia la imperiu. Tiberiu fu asociat de către Augustus la puterea tribuniciară cu doi sau trei ani mai devreme: 764-765 (ceea ce ar corespunde anului 15 al înstăpânirii sale: 779-780 - 26-27).

Irod Antipa întemeiă Tiberiada, se căsători cu fiica regelui Aretas IV, îşi alungă soţia şi o luă pe cumnata sa Irodiada, soţia fratelui său Filip. Antipa este destituit şi exilat (anul 39). În vremea patimilor lui Isus se găseşte la Ierusalim.

Fratele său Filip ia de nevastă pe nepoata sa, fiica Irodiadei, Salomeea.

Procuratorii. După destituirea lui Archelau (anul 6 p. C.) până la marea răscoală din 66, guvernatorul Iudeei avea titlu de procurator, mai mic decât proconsulul. Procuratorii locuiau în Cesareea. Numai cu prilejul sărbătorilor veneau în Ierusalim şi locuiau în cetăţuia Antonia, unde era şi garnizoana.

Înainte de Pilat a fost Coponius (6 a. C.), deodată cu |uirinus, care era legat în Siria. Acesta făcu recensământul în Iudeea şi Samaria, cu prilejul căruia S-a născut Isus Hristos. Marcus Ambibulus (anii 9-12); A. Ruffus (12-15). În anii 15-26 Iudeea este administrată de către Valerius Gratus. Acesta, la anul 18, numeşte arhiereu pe ginerele lui Anna sau Hanan, pe Iosif Caiafa, care funcţionează până la anul 36.

Urmaşul lui Gratus a fost Pilat (anii 26-36). Om rapace, nedrept, crud (spun atât Iosephus Flavius cât şi Philon), îi dispreţuieşte pe evrei. Promisese evreilor să le respecte credinţa; cu toate acestea, legiunile au intrat în Ierusalim cu însemnele imperiale, care erau oprite de credinţa lor. Evreii s-au plâns lui Pilat, în Cesareea; acesta intenţionă iniţial să-i masacreze, dar în cele din urmă totuşi dădu ordin să le retragă. Conflictul izbucni din nou, când au fost expuse scuturile de aur ale lui Tiberiu. Pilat îi ucide cu miile. Cu prilejul răpirii tezaurului din templu, din nou ucide nenumăraţi evrei.

La Paştile anului 30 era în Ierusalim. Rolul său în procesul lui Isus este bine cunoscut. De două mii de ani creştinătatea îi pomeneşte numele în legătură cu răstignirea lui Hristos: "S-a răstignit sub Pontiu Pilat".

La anul 36 a fost trimis să se justifice la Roma, de către legatul Siriei, Vitellius. Caligula i-a luat slujba şi l-a exilat în Galii, unde s-a sinucis. Soţia fusese Claudia Procula, care se spune că s-ar fi creştinat.