APOLOGETICĂ

INFAILIBILITATEA PAPEI

Învaţatura Bisericii Catolice privind infailibilitatea papei este în general înţeleasa greşit de catre cei din afara Bisericii. In particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe biblie adesea confunda carisma "infaibilitaţii" Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imagineaza ca creştinii catolicii cred ca Papa nu poate pacatui. Alţii, care elimina aceasta greşeala, cred ca Papa se bazează pe vreo amuleta sau incantaţie magica când da o definiţie infailibila.

Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar sa explicam exact ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absenţa pacatului. Nici nu este o carismă ce aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învaţă în mod solemn o doctrina ca fiind un adevar de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: "Cei care va ascultă pe voi, pe mine ma ascultă" (Luca 10,16), şi "Tot ce veţi lega pe pamânt va fi legat şi în ceruri" (Matei 18,18).

Explicaţia oferită de Conciliului Vatican II

Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilitaţii dupa cum urmeaza: "Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă." (Lumen Gentium 25).

Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei ca şi cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Aşa cum a remarcat Conciliul Vatican II, este o carismă de care "se bucură Pontiful roman, capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru."

Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din textele petrine: Ioan 21,15-17 ("Paşte oile mele.."), Luca 22,32 (" M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta"") şi Matei 16,18 ("Tu eşti Petru...")

Bazat pe mandatul lui Cristos

Cristos a ordonat Bisericii să propovăduiască toata învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia Duhului Sfânt, care o "va călăuzi la tot adevărul" (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune garantează că Biserica nu va se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.

Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltate a înţelegerii credincioşilor îşi are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: "Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa apostolică şi de unde nu pot apărea erori?" (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a suprins atitudinea acelor vremuri când spunea: "Roma a vorbit, cazul s-a închis" (Predici 131,10).

Unele clarificări

O declaraţie infailibilă - fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor - este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.

Luaţi un catechism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmaţie oficială a Papei. De fapt există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.

Pentru un catolic cu educaţie, subiectul este simplu şi paragrafele de mai sus, cu trimitere lor, pot fi suficiente. Alta este însă problema cu creştinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei, infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă pentru că înţelegerea ce o dau lor este adesea incorectă.

Unii întrebă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Nu este garanţie că Papii nu vor păcătui şi nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfinţenie găsit la Papi de-a lungul istoriei, "Papii răi" fiind foarte rari). Alţii se întrebă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă.

Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevăruri necesare a fi ştiute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn şi oficial un "adevăr" care, de fapt, este eroare. Aceasta nu-l ajută să ştie ce este adevărat, nici nu îl "inspiră " să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl învăţăm cu toţii - prin studiu -, deşi, pentru a fi clari înţeleşi, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.

Petru nu e infailibil?

Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a nu afensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe aceasta temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o problemă de credinţă sau morală.

Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate - ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, nici comportamentul său greşit din acel episod nu este contrar infailibilităţii papale în general.

Intorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite "erori ale Papilor". Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, cele trei cazuri la care se întorc toţi opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri care nu se prăbuşesc odată menţionate. Nu e cazul să intrăm în detalii aici - orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că nici unul din cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I (cf. Pastor Aeternus 4).

"Cazul favorit"

Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină) nu două firi (una divină şi una umană) aşa cum susţine drepta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie. Aşa cum explică Ronald Knox, "Din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definti o doctrină."

Respingerea infailibilităţii papale de către cei ce nu recunosc Tradiţia ci doar Biblia este provocată de concepţia lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu e locul să dăm o demonstraţie elaborată a înfiinţării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe apostoli înfiinţând, după instrucţiunile Învăţătorului lor, un organism vizibil, şi că fiecare scriitor creştin din primele veacuri - şi de fapt, aproape toţi creştinii până la Reformă - au recunoscut dintotdeauna că Cristos a stabilit un organism activ.

Un exemplu al acestei credinţe vechi vine de la Ignaţiu al Antiohiei. În scrisoarea sa din secolul al II-lea către biserica din Smirna, el scrie: "Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica". (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil încât să poată fi găsibil) şi, s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura Sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, s-a garantat prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).

Este Duhul Sfânt cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial oficial, şi această carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Dacă, aşa cum a promis Cristos, porţile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii, atunci ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.

Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va "neglija" să ne înveţe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod. Ar fi frumos dacă ar fi atoateşiutor şi impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială creştina. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.

Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va putea niciodată înceta să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul că Biserica este "este stâlpul şi temelia adevărului" (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Cristos discipolilor săi: "Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine" (Luca 10,16).

Sursa: Catholic.com, republicat cu acordul sursei
Traducerea în limba română: Monica Culea