APOLOGETICĂ

MOTIVAŢIILE TEOLOGICE ALE CELIBATULUI PREOŢESC

Prin preotul celibatar, Cristos, Mirele continuă să-şi iubească într-o manieră totală şi exclusivă Mireasa, Biserica.

Marea şi veşnica actuală problemă a celibatului preoţesc nu poate fi tratată şi nici rezolvată prin consideraţii şi motivaţii antropologice, psihologice, sociologice, prin puncte de vedere profane şi pământeşti.

Misterul celibatului este intim legat de misterul preoţiei creştine, iar preoţia creştină e parte integrantă a misterului preoţiei lui Cristos. Conciliul II din Vatican afirmă că celibatul se naşte din "motive întemeiate pe misterul lui Cristos şi pe misiunea Iui" (PO 16). Pentru a accepta acest mister global, omul trebuie să se deschidă unei viziuni supranaturale, de credinţă şi să-şi supună raţiunea unui mod de gândire transcendental.

În .perioadele de raţionalism şi de necredinţă, figura lui Cristos-Preot dispare şi, în consecinţă, preotul îşi pierde identitatea şi, în mod inevitabil, celibatul preoţesc intră în criză. Vorbind despre motivaţiile teologice ale celibatului, e bine să amintim cele două izvoare ale teologiei catolice: Sfânta Scriptură şi Tradiţia. Ce ne spune Tradiţia despre celibat am văzut. Să ne oprim în continuare la celălalt izvor al teologiei: Sfânta Scriptură.

Celibatul preoţiei creştine nu are un suport suficient în textele Vechiului Testament. Preoţii Vechiului Testament aveau datoria de a trăi din plin viaţa conjugală în afara timpului de serviciu la templu, întrucât preoţia era încredinţată unui singur trib, cel al Leviţilor şi, dacă nu s-ar fi reprodus trupeşte, odată cu tribul lui Levi ar fi dispărut şi preoţia. Preoţia Noului Testament, în schimb, nu se transmite ereditar. Preoţii Noului Testament sunt chemaţi la o paternitate supranaturală: "Misiunea preotului este în întregime consacrată slujirii noii omeniri pe care Cristos, învingătorul morţii, o face să se nască în lume prin Duhul său care îşi are originea «nu din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă de bărbat, ci de la Dumnezeu» (In 1,13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru împărăţia Cerurilor preoţii... sunt mai disponibili pentru a sluji împărăţiei lui şi operei lui de regenerare supranaturală şi astfel sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos" (PO 16).

Mai trebuie adăugat că preoţii Vechiului Testament slujeau un timp limitat la templu. Dacă pe vremea lui Isus erau peste 20.000 de preoţi, înseamnă că fiecăruia abia îi venea rândul o dată în viaţă să facă serviciu la templu. În schimb, preoţii Noului Testament împlinesc o slujbă neîntreruptă, de unde necesitatea de a trăi permanent în castitate.

Preoţia Noului Testament se deosebeşte substanţial de preoţia Vechiului Testament. Fiindcă îl transformă ontologic, fiinţial, prin taina hirotonirii, făcându-l părtaş la unica sa preoţie, Cristos îl vrea pe preotul său întru tot cast ca şi el. Acest lucru l-au înţeles primii săi preoţi, apostolii, care, înainte de a-l urma, au lăsat tată, mamă, soţie, copii, frate şi soră, adică au renunţat la familie (cf. Lc 18,29; 14,26).

Dacă aşa au înţeles apostolii voinţa lui Cristos, nu putea să o înţeleagă altfel Apostolul Pavel când scria ucenicilor săi Timotei (1Tm 3,2; 3,12) şi Tit (1,6) că cei hirotoniţi, dacă sunt căsătoriţi, trebuie să fi fost bărbaţi ai unei singure femei şi acea femeie trebuie să fie o fecioară, nu o văduvă. De ce aceste norme? Propter continentiam futuram - pentru înfrânarea de după hirotonire, cum au spus în repetate rânduri Papii Siriciu şi Inocenţiu I. Fiindcă un bărbat recăsătorit şi o văduvă recăsătorită nu ar fi prezentat o garanţie suficientă pentru înfrânarea totală după hirotonire, explică comentatorii Decretului lui Graţian.

Slujitorul Bisericii trebuie să fie "înfrânat", îi scrie Sfântul Pavel lui Tit (1,8). Cuvântul folosit în greceşte este "encrates", acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte când le cere soţilor înfrânare sexuală completă pentru a se putea îndeletnici cu postul şi rugăciunea (1 Cor 7,15).

Tot Corintenilor (1 Cor 9,5) apostolul Pavel le scrie că ar avea şi el dreptul ca şi alţi apostoli, ca şi rudele Domnului, ca şi Petru, să ducă cu el o femeie care, cel puţin în cazul lui Petru putea fi chiar soţia lui. Dar, spre a risipi orice echivoc, Apostolul adaugă că această femeie - ghiunaica - este o femeie soră - adelfen, adică o femeie cu care slujitorul altarului trăieşte ca frate şi soră. Tradiţia Bisericii a preluat expresia Apostolului Neamurilor. "Preotul, din momentul hirotonirii sale, o va iubi pe preoteasa sa (pe soţia sa) ca pe o soră" (Sf. Grigore cel Mare). "Dacă au fost hirotoniţi cei care mai înainte au fost căsătoriţi, nu trebuie să trăiască împreună cu cea care din soţie a devenit soră" (Conciliul din Gerona, 517). "Dacă un preot sau un diacon a primit hirotonirea întru slujba divină, devine de îndată din soţ fratele soţie sale" (Conciliul II Auvergne, 535).

Preotul celibatar al Noului Testament se recunoaşte pe sine în Cristos Preotul celibatar, se identifică cu el, vede în el şi trăieşte esenţa propriei preoţii, Cristos Preotul celibatar fiind "unicul izvor şi modelul de neînlocuit" al preoţiei sale.

Apostolul Pavel recunoştea în preoţia lui Cristos identitatea preoţiei sale când le scria Corintenilor: "Aşadar, noi suntem ambasadorii lui Cristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă implorăm, în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20). Aici găsim temeiul cunoscutei definiţii a preotului: sacerdos alter Christus (preotul e un alt Cristos).

Conciliul Vatican II dezvoltă această idee folosind în repetate rânduri expresia: preotul îl personifică pe Cristos, el acţionează "in persona Christi". "Din Tradiţia atestată mai ales în ceremoniile liturgice şi în obiceiurile Bisericii atât din Răsărit cât şi din Apus, rezultă clar că impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru astfel încât episcopii, în mod eminent şi vizibil, ţin locul lui Cristos, Învăţător, Păstor şi Mare Preot şi acţionează «in persona Christi», în numele şi ca reprezentanţi ai lui" (LG 21). Preoţii "îşi exercită însă în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică în care acţionează «in persona Christi» şi proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor" (LG 28).

Actualul Papă Ioan Paul al II-lea a acordat, chiar de la începutul pontificatului său, o importanţă deosebită preoţiei. În fiecare an, în Joia Sfântă trimite un mesaj preoţilor. În Exortaţia Apostolică "Pastores dabo vobis" (25 martie 1992) care a încoronat lucrările Sinodului Episcopilor consacrat preoţiei, Sfântul Părinte tratează despre "legătura ontologică (fiinţială) specifică prin care preotul este unit cu Cristos, Marele Preot şi Păstorul cel Bun". "Preotul îşi găseşte identitatea adevărată şi deplină în faptul că este o emanaţie, o părtăşie şi o continuare a lui Cristos însuşi, marele şi unicul preot al Noului şi Veşnicului Legământ; el este icoană vie şi transparentă a lui Cristos preot. Preoţia lui Cristos, expresie a «noutăţii» sale absolute în istoria mântuirii, constituie izvorul unic şi modelul de neînlocuit al preoţiei creştine şi, în special, al prezbiteriului. Referinţa la Cristos este în acest caz cheia absolut necesară pentru înţelegerea realităţilor preoţeşti". Aceasta este prin urmare şi cheia înţelegerii celibatului preoţesc: "E deosebit de important ca preotul să înţeleagă motivaţia teologică a legii bisericeşti cu privire la celibat, întrucât e lege, ea exprimă voinţa Bisericii, mai înainte de a exprima voinţa subiectului şi disponibilitatea sa. Însă voinţa Bisericii îşi găseşte motivaţia ultimă în legătura pe care o are celibatul cu hirotonirea sacră care întipăreşte în preot chipul lui Isus Cristos, Capul şi Mirele Bisericii. Biserica, întrucât este Mireasa lui Isus Cristos, vrea să fie iubită de preot în Cristos, Mirele ei. În acest caz, celibatul preoţesc este dăruirea de sine în Cristos şi cu Cristos Bisericii sale şi reflectă slujirea pe care preotul o aduce Bisericii în Domnul şi cu Domnul".

Preotul celibatar e adesea luat în derâdere, calificat cu dispreţ de "mutilat" sau, în cel mai bun caz, compătimit ca un om condamnat să trăiască fără să iubească.

Privind lucrurile prin prisma credinţei, dispreţul faţă de preotul celibatar este dispreţ faţă de Cristos preotul celibatar.

Pentru acest motiv Cristos a fost dispreţuit deja când trăia pe pământ. Când a vorbit despre cele trei categorii de eunuci, Isus a dat răspuns adversarilor săi care îl insultaseră aruncându-i în faţă apelativul de eunuc. El continuă să fie insultat în preoţii săi celibatari.

În realitate, celibatul preoţesc nu înseamnă o renunţare la iubire, ci însemna a trăi cea mai sublimă aventură de iubire nupţială, adică aventura iubirii unice şi exclusive a lui Cristos faţă de Mireasa sa, Biserica.

Afirmând în Pastores dabo vobis că preotul "e chemat să retrăiască în viaţa sa spirituală iubirea lui Cristos mirele faţă de mireasa sa Biserica", Papa loan Paul al II-lea nu face altceva decât să sintetizeze învăţătura Conciliului Vatican II: Preoţii celibatari "dau mărturie în faţa oamenilor că vor să se consacre în mod exclusiv îndatoririi încredinţate: de a-i logodi pe creştini cu un singur Mire şi de a-i aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată; astfel ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu, care se va arăta pe deplin în lumea viitoare: cununia Bisericii cu unicul ei Mire, Cristos. Pe lângă aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi viitoare care este deja prezentă prin credinţă şi iubire şi în care fiii învierii nu se însoară şi nu se mărită" (PO 16).