APOLOGETICĂ

TRADIŢIA OCCIDENTALĂ (a)

Începând din secolul al IV-lea, Conciliile şi Papii promulgă în scris, prin lege bisericească, tradiţia orală transmisă de Apostoli.

Mărturia Conciliilor

Legea nescrisă a celibatului preoţesc devine lege scrisă pentru prima dată la Conciliul din Elvira, în primul deceniu al secolului al IV-lea. Episcopii şi preoţii din Spania, care ţinea de sfera Occidentală a Imperiului Roman şi care se bucura de o anumită libertate religioasă sub împăratul Constanţiu chiar înainte de Edictul din Milan (313), s-au adunat la Elvira, în apropiere de Granada, spre a analiza situaţia Bisericii din Spania şi a reprima numeroasele abuzuri care se strecuraseră în observarea disciplinei bisericeşti.

Nu puteau lipsi măsurile menite să restabilească moravurile clerului. Astfel în canonul 27 se interzice femeilor străine să locuiască împreună cu episcopii şi ceilalţi slujitori ai altarului. Aceştia puteau să ţină cu ei o soră sau o fiică dacă era consacrată în viaţa de feciorie, dar pentru nici un motiv o femeie străină.

În canonul 33 al aceluiaşi Conciliu, sub titlul "Despre episcopii şi slujitorii (altarului) care trebuie să se abţină de la soţiile lor" găsim scris: "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoţi şi diaconi, adică pentru toţi clericii angajaţi în slujba altarului, că trebuie să se abţină de la soţiile lor şi că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6). Aceasta este prima lege bisericească referitoare la celibatul preoţesc. Darea nu constituia o noutate. Ea confirma şi consfinţea tradiţia Bisericii dintru început şi practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă această lege ar fi fost o inovaţie a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat nici o obiecţie şi nici un protest.

La fel de importantă este hotărârea luată la al doilea Conciliu al Bisericii din Africa (390) reluată la conciliile următoare şi inclusă în Codicele Canoanelor Bisericii africane la importantul Conciliu din Cartagina din anul 419. Sub titlul: "Leviţii şi preoţii trebuie să păstreze castitatea" găsim scris: "Episcopul Epigoniu a zis: «întrucât la Conciliul precedent s-a tratat despre înfrânare şi castitate, cele trei trepte care datorită hirotonirii sunt legate prin obligaţia strictă a castităţii - adică episcopul, preotul şi diaconul - trebuie să fie mai complet instruiţi cu privire la observarea castităţii». Episcopul Genetlius a continuat: «După cum s-a spus mai înainte, se cuvine ca primii stătători sacri, preoţii lui Dumnezeu şi Leviţii (diaconii), adică toţi cei care slujesc tainele sfinte să se înfrâneze în toate ca să poată dobândi fără greutate ceea ce cer de la Domnul, ca astfel să punem şi noi în practică ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce a păstrat tot trecutul». La acestea episcopii au răspuns în unanimitate: «Noi toţi suntem de acord ca episcopii, preoţii şi diaconii, păstrând castitatea, să se abţină şi ei de la soţiile lor, pentru ca să fie în toate păstrată castitatea de către cei care slujesc la altar»" (Corpus Christianorum Series Latina 149,13).

Şedinţa principală a acestui Conciliu în care s-a tratat această chestiune (25 mai 419) a fost prezidată de Aureliu, episcop de Cartagina. Erau prezenţi 240 de episcopi africani printre care Sfântul Augustin, episcop de Hippona şi Alipiu, episcop de Tagaste. De asemenea a participat delegatul Papei de la Roma, Faustin de Termo, împreună cu doi preoţi romani, Filip şi Azell.

După ce a citit cele hotărâte la Conciliul din 390, episcopul Aureliu a continuat: "Noi, dragi confraţi, adăugăm la acestea; când s-a tratat despre neînfrânarea de la propriile soţii din partea unor clerici care erau simpli lectori, s-a hotărât ceea ce a fost confirmat sila alte diferite concilii: anume, că subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoţii şi episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abţină chiar de la propriile soţii, astfel încât trebuie să se poarte cu ele ca şi cum nu le-ar avea; dacă nu se comportă în felul acesta, trebuie îndepărtaţi din slujba lor bisericească. Ceilalţi clerici nu sunt obligaţi la aceasta, decât la o vârstă mai înaintată." După care tot Conciliul a răspuns: "Noi întărim ceea ce sanctitatea voastră a spus în mod just şi ceea ce e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Faustin, delegatul papal, luând cuvântul, a adăugat: "Noi suntem de acord că episcopul, preotul şi diaconul, adică toţi cei care vin în contact cu sacramentele, păstrând castitatea, trebuie să se abţină de la soţiile lor." La care toţi episcopii au răspuns: "Suntem de acord ca toţi cei care slujesc la altar să păstreze în toate castitatea" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Din aceste texte rezultă că şi în Biserica din Africa, o mare parte a clerului, dacă nu majoritatea, era căsătorit înainte de hirotonire şi că trebuia să trăiască în înfrânare sexuală totală după hirotonire. Era o lege nescrisă atribuită apostolilor, observată din cele mai vechi timpuri (antiquitas) care acum devenea lege scrisă. Era o lege universală, valabilă nu numai pentru Biserica africană ci pentru toate Bisericile locale care atunci erau în comuniune între ele. Nimeni nu o punea la îndoială. Aceasta era convingerea generală. Dovadă că nu se introducea vreo noutate e faptul că nu s-a ridicat nici o contestaţie, nici un protest, după cum nu se ridicase nici la Conciliul din Elvira.

Mărturia Bisericii Romei

În păstrarea şi transmiterea celibatului preoţesc, ca ţinând de tradiţia apostolică, episcopul Romei a avut un rol hotărâtor în bisericile Occidentului, aflate sub jurisdicţia Patriarhatului Romei. Pentru bisericile Occidentului, Papa, urmaşul lui Petru era punct de referinţă şi centru al unităţii nu numai în materie de credinţă dar şi de disciplină bisericească.

Primul Papă care s-a ocupat în mod special de problema celibatului preoţesc a fost Siriciu. Într-o scrisoare din anul 385 trimisă episcopului Himeriu din Tarragon (Spania), Papa Siriciu îi spune că acei preoţi şi diaconi care şi după hirotonire aduc pe lume copii acţionează împotriva unei legi la care nu se poate renunţa şi care îi obligă pe clericii treptelor superioare de la începutul Bisericii. Apelul pe care îl fac ei la Vechiul Testament, când preoţii şi leviţii puteau să facă uz de căsătoria lor, nu are valoare. În Noul Testament clericii majori săvârşesc sfintele slujbe în fiecare zi şi, prin urmare, din ziua hirotonirii lor trebuie să trăiască continuu în înfrânare (cf. PL. 13,1131-1147).

Acelaşi Papă trimite o scrisoare episcopilor din Africa în care le face cunoscute deciziile celor 80 de episcopi întruniţi la sinodul din 386 la Roma. Cât priveşte celibatul clericilor, Papa Siriciu aminteşte că nu e vorba de impunerea unor obligaţii noi, ci de chestiuni de credinţă şi de disciplină care, din cauza lenei şi inerţiei unora, sunt nesocotite. Ele se cer reactivate fiind vorba de dispoziţii care vin de la Apostoli, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: "Rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră" (2Tes 2, 15). Conciliul roman era conştient că şi tradiţiile transmise doar prin viu grai au caracter obligatoriu. Părinţii conciliari reamintesc tradiţia transmisă de la Apostoli: episcopii, preoţii şi diaconii nu trebuie să aibă raporturi sexuale cu soţiile lor întrucât ei trebuie să săvârşească zilnic slujba lor preoţească. În continuare cei 80 de episcopi resping justificarea unora care continuă să uzeze de căsătorie şi după hirotonire invocând cuvintele Sfântului Pavel care spune că cel care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătorit o singură dată. Apostolul, explică episcopii, prin aceste cuvinte nu autorizează raporturile sexuale după hirotonire, ci vrea să spună că un bărbat care nu a fost capabil să trăiască în înfrânare după prima căsătorie şi s-a recăsătorit, nu prezintă garanţii că va trăi în înfrânare totală după hirotonire.

În continuare, un alt Papă care s-a ocupat îndeaproape de problema celibatului preoţesc a fost Inocenţiu I (401-417). Dintre scrisorile trimise unor episcopi din Occident în care tratează această chestiune, cea mai importantă este cea trimisă episcopilor din Gallia la începutul secolului al V-lea în care le face cunoscute deciziile unui sinod ţinut la Roma referitor la "castitatea şi curăţia preoţilor". În introducerea scrisorii, Papa notează că "mai mulţi episcopi s-au grăbit în temeritatea lor omenească să schimbe tradiţiile părinţilor şi de aceea au căzut în întunericul ereziei preferând în felul acesta cinstea primită de la oameni în locul meritelor în faţa lui Dumnezeu". În continuare, Papa scrie ce a decis sinodul: "în primul rând s-a decis cu privire la episcopi, preoţi şi diaconi care trebuie să ia parte la jertfele dumnezeieşti, prin mâinile lor fiind dăruit harul botezului şi oferit Trupul lui Cristos, că ei sunt obligaţi nu numai de noi dar de dumnezeieştile Scripturi să trăiască în castitate: acestora şi sfinţii părinţi le-a poruncit să practice înfrânarea trupească." După ce sunt expuse pe larg motivele biblice ale acestei porunci, se atrage atenţia că taina lui Dumnezeu nu trebuie încredinţată celor neascultători (o.c. II, 274).

Papa Leon cel Mare (441-460) scria în anul 456 episcopului Rustic din Narbonne (Gallia): "Legea înfrânării este aceeaşi pentru slujitorii altarului (diaconi) ca şi pentru preoţi şi pentru episcopi. Când erau doar laici şi lectori le era îngăduit să se căsătorească şi să aducă pe lume copii. Dar ridicându-se la treptele amintite, a început să nu le mai fie îngăduit ce le era îngăduit mai înainte. Ca să devină căsătoria lor trupească o căsătorie spirituală nu e necesar ca soţiile lor de mai înainte să fie izgonite, dar să le aibă ca şi cum nu le-ar avea, pentru ca astfel să rămână neatinsă iubirea conjugală dar în acelaşi timp să înceteze uzul căsătorie?" (P.L 54, 1194). Papa Leon cel Mare a extins obligaţia celibatului şi la subdiaconi fiindcă nu era clarificată problema dacă subdiaconatul face parte din treptele majore ale preoţiei.

Papa Grigore cel Mare (590-604) a confirmat această dispoziţie. Ca şi înaintaşul său, a interzis convieţuirea slujitorilor altarului cu soţiile lor, afară de cazurile excepţionale când nu era riscul ca obligaţia castităţii asumată la hirotonire să fie încălcată. În tot cazul, rămânea neatinsă obligaţia întreţinerii soţiilor, la nevoie, chiar din veniturile Bisericii. Sancţiunea pentru cei care nu observau înfrânarea totală după hirotonire rămânea în continuare excluderea din cler.

Sfântul Irineu, fost ucenic al Sfântului Policarp, venit din Orient ca episcop la Lyon, în Gallia, în anul 178, transmitea şi Occidentului învăţătura Sfântului Policarp pe care acesta o primise direct de la Sfântul Apostol Ioan al cărui ucenic fusese la Efes, cu privire la tradiţia apostolică. În lucrarea sa principală Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu scrie că tradiţia apostolică este păstrată în Biserica Romei care a fost întemeiată de apostolii Petru şi Pavel, de aceea toate Bisericile trebuie să se pună de acord cu ea. Punându-se de acord cu Biserica Romei, Bisericile Occidentului au păstrat tradiţia apostolică a celibatului preoţesc.

Mărturia sfinţilor părinţi

Sfinţii Părinţi se numără printre martorii cei mai importanţi ai credinţei şi ai tradiţiei în primele perioade ale istoriei Bisericii.

Mai întâi să-l ascultăm pe Sfântul Ambroziu care, ales episcop de Milano, a ajuns unul din oamenii cei mai importanţi ai Bisericii din Occident. Întrucât fusese mai înainte avocat şi înalt funcţionar imperial, era un cunoscător perfect al normelor juridice. În ceea ce priveşte celibatul preoţesc, ca episcop, veghează ca tradiţia Bisericii să fie respectată. Învăţătura lui este clară: slujitorii altarului, chiar dacă au fost căsătoriţi înainte de hirotonire, nu mai au dreptul să uzeze de căsătorie după hirotonire deşi, recunoaşte el, această obligaţie nu era respectată cum trebuie în regiunile mai îndepărtate.

Sf. Ieronim cunoştea personal atât tradiţia occidentală cât şi cea orientală - întrucât a trăit şi în Occident şi în Orient. Combătându-l pe Iovinian, îi scrie acestuia în anul 393 că Apostolul Pavel, în cunoscutul pasaj din scrisoarea către Tit, a spus că un candidat căsătorit la hirotonire trebuia să fi încheiat o singură dată căsătoria şi că trebuia să-şi fi educat bine copiii, dar nu-i dădea dreptul să aducă în continuare alţi copii pe lume. Trebuia să se dedice rugăciunii şi serviciului divin, nu pentru un timp limitat ca în Vechiul Testament, ci permanent, deoarece "si semper orandum et ergo semper carendum matrimonio" (dacă trebuie să se roage mereu, mereu trebuie să se lipsească de căsătorie) (P.L. 23,257).

În lucrarea sa "Împotriva lui Vigilanţiu" din anul 406, Sf. Ieronim vorbeşte din nou despre obligaţia slujitorilor altarului de a trăi continuu în înfrânare. El afirmă că aceasta este practica Bisericii Orientului, a Egiptului şi a Scaunului Apostolic al Romei, unde sunt acceptaţi numai clerici necăsătoriţi şi înfrânaţi sau, dacă au fost căsătoriţi, au renunţat mai întâi la viaţa matrimonială (P.L 23,340-341).

În "Apologeticum ad Pammachium", Sf. Ieronim afirmă că înşişi apostolii erau "vel virgines, vel post nuptias continentes" (ori feciorelnici, ori trăind în înfrânare după căsătorie) (CSEL 54, 386) şi că "Presbyteri, episcopi, diaconi aut virgines eliguntur aut vidui aut certe post sacerdotium in aeternum pudici" (prezbiterii, episcopii şi diaconii sunt aleşi sau feciorelnici, sau văduvi, sau cei care după preoţie trăiesc în mod sigur, permanent în castitate) (P.L. 22, 510).

Sf. Augustin, episcop de Hippona din anul 395, a participat la conciliile episcopilor din Africa de Nord ţinute la Cartagina în care s-a afirmat în mai multe rânduri obligaţia clerului major de a trăi în înfrânare totală, aceasta fiind practica constantă a trecutului, provenind chiar de la apostoli. În lucrarea sa "Despre căsătoriile adultere", Sf. Augustin scrie că chiar bărbaţii căsătoriţi, dacă pe neaşteptate şi împotriva voinţei au fost chemaţi să facă parte din clerul superior şi hirotonit, sunt obligaţi să trăiască în înfrânare devenind astfel un exemplu pentru laicii care sunt nevoiţi să trăiască departe de soţiile lor şi astfel sunt expuşi tentaţiei de a comite adulter (P.L. 40, 486).

După perioada persecuţiilor, din cauza convertirii tot mai numeroase la creştinism, şi hirotonirile se cereau tot mai numeroase şi prin aceasta şi numărul celor care nu respectau obligaţia de a trăi în înfrânare completă era mai mare. De aici necesitatea ca Păstorii Bisericii, Papii, Conciliile, să întărească prin legi şi dispoziţii scrise o obligaţie care aparţinuse anterior patrimoniului tradiţiei orale. Aceste legi şi dispoziţii prevedeau şi pedepsele aplicate transgresorilor: suspendarea sau expulzarea din cler.

Celibatul preoţesc în Evul Mediu

Practica generală a celibatului preoţesc din primele secole ale Bisericii a continuat în Occident, în Biserica Catolică, în secolele care au urmat, rămânând neschimbată până în zilele noastre.

În continuare au fost aleşi slujitori ai altarelor bărbaţi căsătoriţi. Conciliile atrag mereu atenţia asupra obligaţiei asumate la hirotonire. Sancţiunile devin uneori mai uşoare. De pildă Conciliul din Tour (461) nu mai prevede pentru transgresori excomunicarea ci numai excluderea din cler. Se aminteşte mereu interzicerea ca femeile să locuiască împreună cu soţii lor după hirotonirea acestora. Pe de altă parte, Biserica, conştientă de pericolul permanent ce se naşte din slăbiciunea omenească, este tot mai preocupată să aleagă candidaţii la preoţie dintre cei necăsătoriţi şi să reducă numărul celor căsătoriţi admişi la slujba altarului.

În Evul Mediu timpuriu, cărţile penitenţiale care cuprindeau pedepsele ce trebuiau aplicate penitenţilor la spovadă îi tratau pe clericii care aveau raporturi conjugale cu soţiile lor după hirotonire drept adulteri şi le aplicau penitenţa prevăzută pentru adulter: şapte ani de post cu pâine şi apă.

Celibatul preoţesc a cunoscut o criză deosebit de gravă în secolele X-XII. Datorită sistemului economic existent în acea epocă, de beneficiul bisericesc fiind legat oficiul, la oficiul bisericesc, urmărind beneficiul, intrau ca episcopi, ca abaţi şi chiar ca parohi oameni nevrednici, fără chemare la preoţie. În felul acesta două păcate mari umbreau viaţa Bisericii: simonia, adică cumpărarea funcţiilor bisericeşti, şi nicolaismul, adică încălcarea celibatului preoţesc. În acest context a avut loc marea reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai atentă şi la pregătirea mai bună a candidaţilor la preoţie. Accesul bărbaţilor căsătoriţi la hirotonire s-a redus drastic.

O altă urmare importantă a acestei reforme a fost decizia promulgată solemn la Conciliul al II-lea din Lateran (1139): căsătoriile încheiate de clericii aparţinând treptelor superioare - diaconi, preoţi, episcopi - ca şi ale persoanelor consacrate prin voturile călugăreşti, devin nu numai ilicite dar şi invalide. Această măsură i-a dus pe mulţi la concluzia greşită că celibatul preoţesc a fost introdus de Biserica Catolică la Conciliul al II-lea din Lateran. Conciliul, prin această măsură, declarând fără valoare juridică ceea ce mai înainte fusese numai interzis, confirma încă o dată o obligaţie care existase de la început în Biserică.

Mai trebuie amintit un fapt din această perioadă care a condus la înţelegerea greşită a tradiţiei orientale cu privire la celibatul preoţesc. În jurul anului 1142, călugărul camaldulez Ioan Graţian a compus la Bologna "Concordia Discordantium Canonum" cunoscută mai târziu cu numele de Decretul lui Graţian în care a adunat tot materialul juridic din primul mileniu al Bisericii. Cum era normal, Graţian a tratat în Decretul său şi problema celibatului preoţesc. Eroarea pe care a comis-o stă în faptul că el a acceptat ca istorică povestea intervenţiei episcopului egiptean Pafnuţie la Conciliul din Niceea, poveste care împreună cu canonul al 13-lea al Conciliului al II-lea din Trullo (691) stă la originea tradiţiei diferite a celibatului preoţesc în Orient şi Occident: în Orient tradiţia este că preoţii şi diaconii se pot căsători, în Occident, dimpotrivă, tradiţia este că diaconii, preoţii şi episcopii nu se pot căsători. De unde provine această obligaţie pentru clerul Occidentului potrivit Decretului lui Graţian? Recunoscând că aceasta a fost practica de la începutul Bisericii, aproape toţi canoniştii sunt de acord că este vorba de o dispoziţie dată de apostoli, transmisă iniţial prin viu grai. Nu lipsesc canonişti care susţin că la origine stau dispoziţii legislative ulterioare provenind în special de la Papi, începând cu Papa Siriciu, în secolul al IV-lea. În acest caz, la baza obligaţiei de a practica celibatul stă un vot sau un jurământ pe care îl face candidatul la hirotonire. Lucrurile se complică. Cum poate autoritatea, Papa, să impună cuiva să facă un vot sau un jurământ? Răspunsul: votul sau jurământul nu este impus persoanei ci e legat de oficiu, ca o condiţie pentru cel care vrea să dobândească oficiul preoţesc. Fiind vorba de o lege ce ţine de tradiţia apostolică, unii jurişti susţin că nici Papa nu-l poate dispensa pe un cleric de obligaţia celibatului. Convingerea generală însă este, aşa cum se va dovedi practic în istoria Bisericii, de pildă în cazul Bisericilor Unite, că Papa nu poate aboli legea generală a celibatului preoţesc, dar poate dispensa în cazuri particulare.

Celibatul preoţesc în epoca modernă şi contemporană

Viaţa celibatară e o viaţă de renunţare eroică şi nu poate fi trăită dacă nu este alimentată de o credinţă vie şi nu e întemeiată pe motive supranaturale. Când credinţa dispare sau slăbeşte, dispare sau slăbeşte castitatea. Toate ereziile şi schismele au avut ca primă consecinţă la cei care le-au îmbrăţişat abolirea celibatului preoţesc. Aşa a fost cazul şi cu marile erezii şi rupturi de la unitatea Bisericii Catolice din secolul al XVI-lea născute din Reforma protestantă. Luteranii, Calviniştii, Zvinglianii, Anglicanii au renunţat imediat la celibatul preoţesc. Reformaţii au motivat abandonarea celibatului printr-o nouă concepţie a preoţiei, neadmiţând decât preoţia comună care derivă din botez: toţi laicii sunt preoţi. În plus, neadmiţând decât Sfânta Scriptură, au motivat desfiinţarea celibatului spunând că nu-l găsesc în Cărţile Sfinte, în timp ce catolicii îşi justificau învăţătura şi practica lor cu privire la celibat pe Tradiţie.

La Conciliul Tridentin care s-a ţinut ca reacţie la Reforma protestantă, unii împăraţi, regi, principi şi chiar oameni ai Bisericii au cerut o atenuare sau o dispensă de la obligaţia celibatului în intenţia de a-i recupera pe preoţii care părăsiseră Biserica Catolică. Dar părinţii conciliari au căzut de acord în unanimitate că Biserica nu poate aboli o tradiţia existentă de la începutul ei şi reafirmată permanent de-a lungul veacurilor. Deasemenea, au refuzat să declare legea celibatului în Biserica Latină drept lege pur bisericească: "Apostolii au hotărât şi au poruncit ca preoţii să nu se căsătorească. O tradiţie apostolică universală, adică receptată prin consensul întregii Biserici şi păstrată permanent este de drept divin" - a afirmat la Conciliu Francisc Orante.

Ca atare, preoţii apostaţi din Germania şi Anglia ori renunţau la căsătoria încheiată invalid şi erau admişi la slujba preoţească, ori puteau să ceară validarea căsătoriei şi în acest caz erau excluşi de la slujba preoţească.

O măsură salutară luată de Conciliul Tridentin a fost înfiinţarea de seminarii în toate diecezele. În seminarii de acum vor fi formaţi numai candidaţi necăsătoriţi la preoţie, renunţându-se definitiv la cei căsătoriţi. De unde înainte de Conciliul Tridentin celibatar însemna şi necăsătorit şi căsătorit care renunţa la uzul căsătoriei în momentul hirotonirii, după Conciliul Tridentin cuvântul celibatar şi-a restrâns aria de semnificaţie fiind identic cu necăsătorit. Biserica Catolică a rămas în continuare neclintită în păstrarea tradiţiei celibatului preoţesc, cu toate tentativele de abolire şi cu toate momentele de criză prin care a trecut în ultimele trei secole.

La marea Revoluţie franceză (sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) Biserica a procedat exact ca şi la Reformă: preoţii căsătoriţi civil în timpul Revoluţiei trebuiau ori să renunţe la căsătoria încheiată invalid şi puteau să-şi reia slujba preoţească, ori să ceară validarea căsătoriei şi să renunţe la slujba preoţească. Biserica nu a ţinut cont nici de alte tentative de abolire a celibatului preoţesc cum a fost aceea a grupului de preoţi din Baden-Wurtemberg, Germania, în secolul trecut, pe timpul Papei Grigore al XVI-lea, sau a Vechilor Catolici care s-au desprins de la unitatea Bisericii la Conciliul Vatican I, sau a mişcării Jednota, în Cehia, în secolul nostru, pe timpul Papei Benedict al XV-lea.

Neschimbată a rămas poziţia Bisericii Catolice în menţinerea celibatului preoţesc şi la Conciliul Vatican II: "Sfântul Conciliu aprobă şi confirmă încă o dată această legislaţie cât priveşte pe aceia care sunt destinaţi preoţiei, având încredere în Duhul Sfânt că darul celibatului, atât de adecvat preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin sacramentul Preoţiei, participă la Preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica întreagă să-l ceară cu smerenie şi stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre şi din toată inima şi perseverând în ea cu fidelitate, să preţuiască măreţia acestui dar ce le-a fost acordat de Tătăl" (Presbyterorum Ordinis, 16).