APOLOGETICĂ

24. VORBIREA IN LIMBI (GLOSOLALIA)

Darul limbilor este de a vorbi limbi străine fără să le fi învăţat. Citim la Sf. Evanghelist Marcu: "Iar celor care vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi..." (16,17). La pogorârea Sfântului Duh (Rusalii) Apostolii au vorbit, iar cei prezenţi au înţeles, fiecare în limba sa, vreo 14 limbi deosebite. Au vorbit în limbi după ce au primit pe Duhul Sfânt: "Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: iată, nu sunt aceştia toţi Galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?" (Fapte 2,9-12).

Apostolii şi ucenicii lui Isus, aproximativ 120 de persoane, au vorbit în limbi. Toţi vorbeau aceeaşi limbă, adresându-se celor prezenţi, şi fiecare din cei de faţă înţelegea în limba sa. Probabil că Apostolii au primit darul de a vorbi fiecărui neam, fără să le înveţe limba. Prin acest dar, vorbitorul se exprima într-o limbă, iar cei ce ascultau, fiecare auzea în limba sa. Acest dar al limbilor nu este ceva bolboroseală pe care nu o înţelege nimeni, ci o vorbire clară şi pe înţeles: "Cum auzim noi, fiecare, limba noastră?" (Fapte 2,8).

Darul limbilor a devenit aproape ceva obişnuit în Biserica creştină, de la început: "Şi, punându-şi Pavel mâinile peste ei, Spiritul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi proroceau" (Fapte 19,6); "... unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor" (I Cor. 12,10,28); "Dragostea nu scade niciodată. Cât despre prorociri, se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta..." (I Cor. 13,8; 14,5,22).

Glosolalia a dispărut când a putut fi înlocuită cu mijloace mai puţin extraordinare. Fenomenul care s-a produs la Rusalii este o situaţie inversă faţă de amestecarea limbilor la Turnul Babel. Atunci oamenii, vorbind aceeaşi limbă, nu s-au mai putut înţelege, iar acum, vorbind limbi diferite, fiecare înţelege în limba sa. Acest fenomen este un simbol al convertirii popoarelor la aceeaşi credinţă, cu toată diversitatea naţionalităţilor şi a limbilor.

Darul vorbirii în limbi s-a continuat în timpul vieţii Apostolilor şi în primele veacuri ale creştinismului. Sf. Pavel zice: "Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în dovada Duhului şi a puterii lui Dumnezeu" (I Cor. 2,4). Tot Sf. Pavel zice: "Dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte; şi cel ce vorbeşte va fi un străin pentru mine... dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod... Dar în biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte pe înţeles, decât zece mii de cuvinte neînţelese..." (I Cor. 14,11-19).

Sf. Ireneu (130-208) atestă că şi pe timpul său erau creştini care aveau darul limbilor (Cartea Adversus Haereses, V,VI). Eusebiu (265-340) încă arată că se mai aflau creştini pe timpul său care vorbeau în limbi, prin graţia Spiritului Sfânt (Istoria Bisericii, vol. 7 t. XX, col. 448). Se pare că, uneori, această vorbire în limbi era un fel de extaz prin care lăudau pe Dumnezeu, după cum zice Sf. Pavel: "Cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege şi, cu spiritul, El spune taine"; "Cel care grăieşte în limbi, pe sine însuşi se zideşte, iar cel care proroceşte, zideşte Biserica..." (I Cor. 14,2-4). Se pare că, pe parcursul secolelor, acest dar al limbilor a decăzut, devenind un fel de bolboroseală. Nici nu mai era necesar darul limbilor, pentru că popoarele Europei se creştinaseră.

Totuşi, unele secte l-au transformat într-un ritual de miracol şi spectacol, să-i uimească pe cei ce iau parte la adunare. Câtă deosebire este între darul limbilor ce l-a avut Sf. Petru, şi cel folosit astăzi! Când a vorbit Sf. Petru în ziua de Rusalii, s-au convertit circa 3000 de suflete (Fapte 2,41), căci toţi înţelegeau perfect ce le spunea Sf. Petru, fiecare în limba lui, deşi erau acolo vreo 14 seminţii şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: "cum auzim noi fiecare în limba noastră, în care ne-am născut?" (Fapte 2,27-12). Astăzi, cine înţelege exclamaţiile incoerente ce se emit la anumite adunări?

"Dacă prin limbi nu veţi da cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt!" (Fapte 14,9). La aşa-numitul dar al limbilor, de mai târziu, au fost date trei interpretări: a emite cu limba sunete încurcate şi nearticulate, ca pruncii care încep să vorbească (Eichorn, Neander, Smidt etc); exclamări incoerente şi cuvinte neînţelese, ceea ce face ca glosolalia să semene cu inspiraţia pitoniselor (vrăjitoare în transă, Meyer); sunete imperceptibile, cu voce joasă, care trebuiesc interpretate, adică traduse cu glas înalt de altcineva (Wieseler).

Desigur, acest fel de vorbire pare mai mult o diformare decât o perfecţiune, nefiind necesar un har deosebit. Bine zice Sf. Pavel: "În biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi" (fără înţeles) (I Cor. 14,19). Cum se comunică şi se molipseşte râsul sau plânsul, aşa se molipseşte şi vorbirea în limbi. S-au aflat persoane care, în delir sau transă hipnotică, au repetat texte lungi în altă limbă pe care treji nu o cunoşteau. Servitoarea unui rabin, bolnavă, delirând, repeta psalmii pe care i-a auzit citiţi de rabin, în limba ebraică, pe care ea nu o cunoştea...

Ritualul Roman (euhologhion sau molitvelnic) la slujba "De exorcisandis obsessis a demonio" (exorcizarea celor posedaţi de diavol), printre semnele de îndrăcire pomeneşte şi pe acela de a vorbi în limbi necunoscute sau de a înţelege pe cel care vorbeşte. La începutul creştinismului vorbirea în limbi a fost un har special dat de Dumnezeu pentru convertirea neamurilor.

Biserica a mai avut sfinţi care au vorbit în limbi, astfel: Sf. Francisc Xaveriu (1506-1552), misionar în India, Ceylon, Moluce, Malaka şi Japonia. În aceste regiuni se vorbeau sute de dialecte diferite, dar, când predica Sf. Francisc, fiecare îl înţelegea în limba lui proprie, ca pe Apostoli în ziua de Rusalii. Sf. Francisc a murit de friguri pe o insulă pustie, din vecinătatea Chinei, fiind însoţit numai de doi servitori.

Sf. Anton de Padova (1195-1231), mare predicator, era înţeles de mulţimea pelerinilor veniţi din toată Europa, în timpul celor patru luni cât a stat la Roma, în anul 1230, vorbind în pieţe şi în marile biserici. Toţi rămâneau uimiţi cum îl înţeleg, deşi el vorbea numai în limba italiană. Tot aşa s-a întâmplat şi în Franţa, în mai multe oraşe unde a predicat; toţi călătorii îl înţelegeau, fiecare în limba lui. Sf. Vincenţiu Ferier (1355-1419) de asemenea a avut darul limbilor.